Cat de reali ne simtim in lumea asta plina de mreje?
Ne este suficient sa supravietuim, sau dorim sa ne infruntam temerile si limitarile pentru a ne transforma?
De multe ori nici nu simtim cand viata trece pe langa noi: orele se transforma in zile… luni… ani; de cand nu ne-am mai simtit pe noi insine si sa ne bucuram de ceea ce suntem?
Realitatea este acum, nu este in mintea noastra, in fantasmele noastre, nu este nici in trecutul nostru si nici in viitor.
Nu este o idee pe care o credem sau un principiu pe care ne place sa-l adoptam…
Traim o viata in mintea noastra, ne certam in minte, vorbim in minte, tinem discursuri, ripostam, ne autocompatimim…
Nu avem timp sa ne odihnim: zi si noapte mintea noastra ne hraneste cu ganduri care se deruleaza fulgerator de repede… Astfel ajungem sa nu mai simtim emotia unui rasarit de soare, frumusetea unui pom inflorit, sa nu mai observam oamenii, viata, sa nu ne mai vedem nici pe noi insine de propria minte.
Astfel se produce ruptura: nu mai stim ce vrem, nu mai stim incotro mergem si cine suntem…
